Vechea gară a Târgu Jiului, anii `80. Până mai ieri, călătoria pe drumul de fier era preferată celorlalte alternative iar gara era un loc însemnat, un loc cu o anumită rezonanță, cu o anumită chemare aș putea spune. Până mai ieri gara era un organism viu, pulsatoriu, dinamic, animat de o continuă agitație. În copilărie și mai apoi în adolescență am asimilat gara cu un tărâm al emoțiilor, emoții diverse, amestecate, nu întodeauna pozitive, nu întodeauna consistente, dar întodeauna prezente. De la primii pași ce mă purtau în incinta gării simțeam un ușor freamăt interior și în ciuda zgomotelor roților de tren, a megafonului ce anunța plecările și sosirile de pe peron, a sirenei ce vestește intrarea trenului în gară, aveam tendința de a vorbi încet, uneori aproape în șoaptă, ca într-o sală de spectacole, pentru că altfel simțeam că glasul meu ar strica cumva acea hărmălaie, care în dezordinea ei, era totuși atât de potrivită gării. Simțeam un disconfort în fața vânzătoarei de bilete, pentru că trebuia să-i vorbesc mai tare, cumva răstit, ca vocea mea să treacă dincolo de geamul ghișeului. De fiecare dată apoi, mă uităm în jur să nu cumva să fi exagerat și să fi atras atenția asupra mea… Trenurile circulau atunci într-un ritm alert, fără oprire, 24 de ore din 24, iar noptea sălile de așteptare erau pline de călători dormind sau mai mult cucăind cu capul pe bagaje, dacă nu le depuseseră cumva la magazia de bagaje … Atunci, și când zic atunci mi se pare că a trecut o eternitate, exista un obicei, sau poate chiar un ritual aș putea spune, de a conduce cu mic cu mare la gară pe oricare membru al familiei pleca într-o călătorie. Același ritual era întâlnit și la întâmpinarea celui lipsit de acasă o perioada de vreme. Nu de puține ori de-a lungul timpului am fost martorul atâtor îmbrățișări colective și manifestări de efuziune, lacrimi de bucurie, țipete euforice și izbucniri necontrolate la vederea celui mult așteptat. Nu rareori puteai vedea pe peronul gării vreun îndrăgostit așteptându-și emoționat iubita cu un buchet de flori în mână, buchet care în multe cazuri, sfârșea fărâmițat, dezintegrat, fiind prins la mijlocul însetatei încleștări iscate în momentul regăsirii celor doi. Alte dați gara era asaltată de baiețandrii gălăgioși ce cărau ca pe un trofeu valiza unui prieten care urma să plece în armată. Amicul lor nici n-apucase a se îmbrăca în hainele verzi ale cătăniei și gălăgioasa trupă, deseori încurajată de un șpriț cu care viitorul soldat făcuse cinste, încerca să-i ridice moralul strigând cu toată puterea: “ Hai liberare!”. Dacă uneori gara era aglomerată cu asemenea manifestări, devenea de-a dreptul neîncăpătoare atunci când noi, elevii de la toate liceele din județ, plecăm la T.I.B ( Târgu Internațional București). Întreaga instituție se transforma într-un furnicar colorat, gălăgios și de-a dreptul incontrolabil. Trenurile se umpleau până la refuz și în vâltoarea vârstei , a spiritului de aventură și probabil a unei anumite doze de naivitate, priveam acest inconvenient cu un oarecare entuziasm, ca pe o provocare aș spune, nu ca pe un disconfort, sau cel puțin asta a fost convingerea mea. Nu încerc să divinizez o epocă, departe de mine acest gând, încerc doar să expun modul în care am simțit eu acei ani, cu bune și rele… Si astazi printre traversele căii ferate, când sesizez acel vechi miros de smoală topită și motorină ce-mi îmbată nările, resimt un revigorant fior de adrenalină, o pâlpâire sufletească cu iz răcoros ce are probabil vechi rădacini undeva departe în anii adolescenței... Din păcate gara ca “entitate”, în ziua de azi nu mai este decât o palidă umbră a celei ce a fost cândva...o găsesc aproape pustie, lipsită de importanță, anemică, fără vlagă, dezolantă... Trecut-au anii, trecut-au iute, trecut-au ca un voal de ceață și odată cu ei și ceea ce a însemnat și va însemna pentru mulți dintre noi gara… o pestriță poveste…(  Ţîrlea Ion - Targu Jiu Odinioara )