“DAȚI BANII PENTRU BILET PÂNĂ ÎN FUND LA TAXATOARE”  - e titlul unei postări văzută recent, în care aparea o taxatoare, postare care mi-a adus aminte de aventura de a circula cu autobuzele din Târgu Jiu în anii `80, în orele de vârf, atunci când oamenii clasei muncitoare ieșeau de la “făbrici”. În autobuzele în care aglomerația, căldura și mirosul de transpirație îți tăiau respirația, da, asta era adresarea folosită: “ Dați va rog pentru un bilet până în fund la taxatoare”. Ciudat…deși am auzit de zeci poate chiar sute de ori această formulă, n-am stat până acum să realizez conotațiile amuzante ale acestei cereri ce făcea parte din vocabularul urban și intrase în cotidian fără că cineva s-o interpreteze în vreun fel… Imaginea alăturată îmi amintește o întâmplare ce acum, peste ani, o pot privi cu zâmbetul pe buze. În clasa a IX-a, fiind grăbit să ajung la Balul Bobocilor la care trebuia să particip în calitate de boboc, am avut proasta inspirație să iau autobuzul. Pentru cele patru stații ce le aveam de mers până la liceu, care de obicei le parcurgeam pe jos, din comoditate am ales alternativa “riscantă”. Nu mă speriau aglomerațiile și am mizat pe faptul că nu va fi o problemă să urc, Vădeniul fiind o stație poziționată la începutul traseului. Totul a funcționat conform așteptărilor până am ajuns la C.P.L unde autobuzul s-a transformat instantaneu într-o cutie încinsă de sardele. Am staționat acolo mai mult de 10 minute pentru că nimeni nu vroia să se dea jos de pe scări în ciuda șoferului care urla și “se dădea de ceasul morții”… Bălăngănindu-se și mergând cu viteza melcului, autobuzul a pornit până la urmă cu ușile deschise… Nu-ți trebuia prea mult efort ca alergând pe lângă el să-l depășeșți și să-i faci grațios cu mâna. Oricum erai in avantaj, “bucata de ozon” prăfuită de pe trotuar era un lux ce nu ți-l puteai permite în cutia de conserve. Marele melc, ce hârâia, scârțăia și scotea fum, cu chiu cu vai a ajuns la urmatoarea statie , Statia de la Paltinis, unde nervosul șofer, a avut eroica intenție să-i dea jos pe cei sănătos agățați de bara ce împarțea în doua scara autobuzului. Câțiva mătăhăloși cu băști, mâneci suflecate și palmele crăpate de muncă i-au urat cordial conducătorului “să-și vadă de covrig” și i-au mai transmis ceva tradițional “de mamă”…tot așa, cu dedicație, pe o tonalitate ridicată, și cu scrâșneli de dinți. Cum disputa s-a tranșat destul de repete, uite-așa, vrând-nevrând, a pornit din nou bomba bacteriologică pe roți cu viteza melcului și încet, încet spre foarte încet a trecut călătoare pe lângă stația liceului meu… A trecut călătoare și pe lângă următoarea stație, C.A.M, în care se afla o mare mulțime de oameni ce au alergat câțiva zeci de metri după mașină în speranța că aceasta va opri dincolo de stație. Nici o șansă! Mânios, șoferul admonestat s-a răzbunat și n-a mai oprit decât undeva în apropierea zonei DACIA. Am realizat atunci că o făcusem pe aia nefăcută. Ce să fac ? Panicat, suparat dar îmboldit de adrenalină, am alergat înapoi ca descreieratul trei stații de autobuz. Se prea poate ca cei ce m-au văzut alergând cu așa disperare să fi crezut c-oș fi “ciordit” ceva pentru că instinctiv își întorceau privirea să vadă cine mă urmărește. Panicat, eu “galopam” fără oprire iar aerul prăfuit mult-râvnit din afara cazanului pe roți, îmi dădea parcă puteri. Cu rezistența stăteam binișor așa că într-un final am ajuns la liceu înotând în suc propriu în cămașa mototolită de transpirație și cu părul răvășit ca o tufă de scaieți. Am ajuns la timp, asta era important. De astă dată melcul, melcul ăla fleoșcăit, transfigurat, bătut de soartă și de soare, stors de vigoare și cu ochii scoși din orbite eram eu … ( Ţîrlea Ion - Targu Jiu Odinioara )