Târgu Jiu, strada Tudor Vladimirescu, începutul anilor `80. Adeseori, când la Ciufulici era aglomerație, și de multe ori era, tata, pentru că el ducea grija tunsorii mele, mă ducea alături, la câțiva pași distanță, la frizeria ce apare în mijlocul imaginii. Nu eram încântat de această alternativă, pentru că asta însemna să fiu lipsit de deliciul de a călări unul din animăluțele de vinilin de la frizeria pentru copii pentru a merge alături la “frizeria pentru oameni mari”. Aici, în fața scaunelor "rotative" ce-mi păreau gigantice, ostentative , tronau pe tot peretele oglinzi mari, generoase, iar deasupra tejghelelor gălbui, furniruite cu stejar, sub geamurile de sticlă, în fotografii colorate, decupate din reviste străine, puteai admira diverse frizuri sau siluetele unor dudui ( cum le interpretam eu la acea vârstă), îmbrăcate sumar, ce pozau în poziții “de reclamă”. În aer persista un miros intens, răcoros, de apă de colonie. Atmosfera boemă din frizerie era întreținută de domnul Tică, un personaj în sine, jovial, galant, care tot timpul, asemeni unui iluzionist care scoate iepurele din joben, mereu cu zâmbetul pe buze, rostogolea cate-un banc spumos. Tata se alătura bucuros dialogului ce se isca și împreună cu celelalte frizerite, polemizau fructuos pe marginea subiectului. Eu nu eram deloc interesat de aceste “snoave”, altele erau prioritățile mele la vârsta preșcolară, dar atmosfera caldă și destinsă îmi dădea o stare relaxare și bună-dispoziție ce se amplifica în momentul în care ajungeam pe scaunul de frizerie, când mă copleșa un plăcut sentiment de răsfăț, ce mă făcea să stau blând ca un mielușel. Vraja duceagă ce mă cuprindea, din păcate una de scurtă durată, se spărgea în mii de fărâme în momentul în care constatam că mult așteptata “freză” pe care mi-o doream cu ardoare, era tot vechiul breton a cărui “bordură” o uram din toată inima.…Mă dezmeticeam posac din visare “cu castronul în cap”, cum era sintagma folosită în anii copilăriei mele, și trebuia după toate astea, să spun și “saru`-mâna” doamnei frizerițe la plecare, deși eram bosumflat și abia-mi ieșeau cuvintele din gură. Anii au trecut, parcă a fost ieri și acum…după zeci de ani, mi-aș dori să mă pot întoarce măcar pentru câteva minute alături de tatăl meu în una din frizeriile copilăriei mele… Timpul și-a rostuit însă cruda lui menire … A rămas doar căldura amintirilor și nostalgia unor vremuri, care în ciuda vitregiilor, au fost luminate de oamenii de lângă noi, oameni dragi ce în multe cazuri au plecat prea devreme, mult prea devreme, dar ca o ultima mângâiere au lăsat în urma lor prețioase povețe și un cald balsam în sufletele noastre… ( Ţîrlea Ion – Targu Jiu