Elevi ai școlii din Runcu, Gorj, 1904. Fotografia a fost realizată cu ocazia unei excursii a elevilor gimnaziului Tudor Vladimirescu și a profesorilor lor în această localitate. Cu ocazia postării acestei imagini, am găsit potrivit să citez un fragment din cartea “Amintiri din vieața mea”, a reputatului învățător Petre.P.Popeangă, unul din dascălii de elită ai Gorjului, o mare personalitate a vremii, un important sprijin al culturii gorjene, un bun patriot și un erou ce și-a plătit obolul în timpul primului război mondial, în care a luptat având gradul de sublocotenent, și în care a fost rănit și și-a pierdut vederea ochiului drept. Cartea, un bogat izvor istoric, ce ne este dezvăluit cu un autentic talent narativ, a fost editată sub îngrijirea celor doi nepoți ai săi, domnii: Gabriel Popeanga și Petre Popeangă, având un real ajutor din partea domnilor Gabriel Sarcină și Minel Cinciulescu . În continuare, am să citez fragmentul amintit anterior, el descriind cu o spontană acuratețe, aspecte inedite din viața de elev ale acelor vremuri. Învățătorul Petre.P.Popeangă își amintea: “ Revin asupra perigrinării mele școlare. Întru cît era pe vremea aceia o deosebire între programa analitică a școalelor rurale (dela țară) și cele urbane (dela orașe) un școlar care trecea de la o școală rurală la una urbană era primit tot în clasa ce făcuse la țară. Tot așa a fost și cu mine în toamna anului 1901, am fost primit în școala primară No. 1 de băieți, în cl. II, deși la Runc trecusem în cl. III. Institutoare - așa se numea pe atunci elementele corpului didactic primar urban - fiindcă în mare majoritate erau absolvenți ai vechii șc. de institutori, spre deosebire de șc. normală de învățători - am avut pe Teodosia Duțescu, din cl. II pînă în cls. IV, cînd am absolvit. Excelentă învățătoare, stăpînă pe metoda de predat, bună muzicantă, cu multă dexteritate la desenu (în cls. IV se făcea Desenul ornamental, foarte greu) […] Gazdă am avut pe cucoana Stanca Bîlteanu, fi-ei țărîna ușoară! Că multe năzdrăvănii ale mele a fost sortită să mai rabde, cu îngăduință și bunătate de mamă. Cei trei ani la șc. primară No. 1 de băieți, din Tg. Jiu, cls. II-II și IV, le-am trecut ca premiant întîiu, fiind fala profesoarei mele, care mă iubea cu adevărat și pe care n-am desmințit-o niciodată, în cursul celor trei ani, cînd se lăuda către persoane străine, că sunt un element de mare nădejde. Cred că și ea mă absolvea de zburdălniciile ce făceam în recreații și timpul liber, răscumpărînd totul prin felul de a fi la învățătură. La sfîrșitul anului școlar, serbarea de fine de an se dădea în ziua de 29 Iunie (Sf. Apostoli Petru și Pavel), serbare oficială în toată țara și la școalele de toate gradele. La Tg. Jiu serbarea se dădea în sala de recepție a Primăriei orașului, unde se adunau toate școalele (școalele primare de băieți și fete, gimnaziul Tudor Vladimirescu, școala profesională de fete, șc. ceramică) și unde participau primarul orașului, autoritățile civile și militare, corpul didactic și părinții copiilor. Premiul consta din coroană de flori și cărți premiantului I și buchete de flori premiantului II și III, precum deasemenea cărți literare. Distincțiunea nu mergea mai departe de calificativul al cincelea sau al șaselea. Premiantului întîiu, cînd i se punea coroana pe cap, muzica militară intona un cîntec adecvat în acest scop, în aplauzele mulțimii. La sfârșitul anului 1901-1902, deci cînd promovam în cls. III, la care asista și mama mea - ea mergea în toți anii, tata fiind reținut de slujbă la biserică, după ce mi-am primit coroana și pachetul cu cărți, emoționat mult de pompa și mulțimea participantă, am plecat cu mama spre casă, trecînd - bine înțeles cu coroana pe cap - pe care n-am dat-o jos, pînă n-am ieșit din oraș și am luat-o peste „Dealul tîrgului”, pe unde ne era drumul spre casă, trecînd pe dinaintea prăvăliei comerciantului fruntaș, Ștefan Udroiu (originar din Lelești și bun prieten al tatei), prăvălie aproape de grădina publică - astăzi restaurantul peste drum de cantina salariaților -, comerciantul n-a avut de lucru și s-a adresat mamei: „Bine, preuteasă nu s-a mai găsit vreun copil din oraș să ia premiul de cît al Dtale”? Rănită în amorul propriu, mama a replicat pe cel mai sever ton și cu cele mai susceptibile cuvinte răspunsul cuvenit negustorului, cuvinte pe care cu greu le-ar fi putut spăla apa Jiului; iar acasă, povestea indignată popii, cu aceiași indignare, ofensa ce i se făcuse, dar și faptul că nu rămăsese datoare necugetatului negustor. Pînă seara am fost obiectul de aleasă sărbătorire a familiei. Fericiți anii copilăriei mele de școlar la Tg. Jiu, în care am învățat și carte, dar am gustat din plin farmecul zburdălniciilor copilărești, de care habar n-aveau părinții mei, doar biata cocoană Stanca încerca să-mi mai stârnească libertatea, care de multe ori depășea și răbdarea ei fără de margini. Plăteam trei lei gazda, pentru dormit și două care cu lemne pe timpul iernii. Mîncare mi se asigura pe cont, la prietenul tatei, negustorul Ștefan Udroiu, de unde luam pîine, pește, alva, salam, etc., o greșeală a tatei care mi-ar fi putut asigura pensiunea completă la gazdă și m-ași fi hrănit și mai substanțial și mai ieftin, fiindcă la cont, luam totdeauna cu risipă și mai eram și încărcat. Însă așa crezuse el de cuviință și în iubirea lui pentru mine, nu i se părea nicio cheltuială prea mare. În toamna anului 1903 (an șc. 1903-1904) eram în cls. IV, a murit tata, în l. Octomvrie. Nu mai eram de-acum răsfățatul tatei, care mîncam pe cont la Ștefan Udroiu, ci biata mumă a început să îmi aducă alimente în natură (mălai nuci, ceapă, poame uscate, slănină, etc.) săptămînal, ca să facă o economie de 2-3 lei, pe care i-aș fi putut da gazdei, ca să-mi gătească. Așa era judecata ei și eu n-am să o judec, fiindcă mie îmi prieau toate cele ce-mi trimitea de acasă, în desagă, pe cîte un om, joia, fiindcă în fiecare seară Sîmbăta, mă duceam acasă și Duminecă seara, cînd mă înapoiam, îmi luam alimente, pînă joi și aceasta, pînă pela sfîrșitul lui Februarie cînd iarna fiind pe sfîrșite, veneam în fiecare seară la Ursați, la mătușa Ruxanda, unde, dimineața, bunica Anița Trocănoaia, care se retrăsese aci, după ce pierduse și pe cel de-al doilea soț, trăia cu preuteasa Ruxanda, care a păstrat cu cinste văduvie pînă la moartea ei, cu toate că nu trăise cu bărbatul său - Preotul Const. Petrescu - decît doi ani și jumătate. N-a lepădat doliul - cîrpa neagră de pe cap - toată vieața ei, peste 40 de ani. Unde mai sunt asemenea femei?!! Dimineața, bunica, ne punea rația de hrană, la fiecare în parte, în secuiul respectiv: bucata de mălai, oul fiert sau bucățica de slănină, etc., ca să nu certăm. Și le potrivea să nu fie o bucată mai mare ca cealaltă. Sfîntă să-ți fie memoria, bunico, care hrăneai doi orfani și ai lucrat de așa fel să nu li se pară lor că părtinești pe unul mai mult ca pe altul! Seara, cînd veneam dela școală, obosiți și de multe ori uzi de apă, ne aștepta cu fiertură caldă și după ce ne făceam lecțiile, adormeam buștean. Nu era lucru puțin să faci în fiecare zi 10 Km pe jos, distanța Ursați - Tg. Jiu și înapoi. Cu toată vitregia împrejurărilor, premiul I tot l-am luat și în cls. IV. Pe atunci se da examen, la finele anului, la fiecare obiect de învățămînt, la fiecare clasă, în fața părinților, care puteau asista - și orășeni asistau - și în fața corpului didactic al școalei. Dădeam examen de sfîrșit de an și de absolvirea cls. IVa. Sala de clasă plină de orășeni, părinți ai elevilor. Din partea mea nimeni. Eram în cămășuță și ismene. Cred că nici vestă n-aveam pe mine. La examinarea din gramatică, directorul școalei cere elevilor să dea exemplu de-o frază, cu două subordonate atributive. Stupoare în clasă! Mamele și părinții elevilor era enervați de această atmosferă grea. Mă ridic dela locul meu și spun această frază: „De multe ori bogatul, care trăiește într-un palat, rîvnește la săracul, care trăiește întrun bordei.” Ușurare pe bieții copii, frenezie în rîndurile părinților. M-a sărutat în fața tuturor, dăscălița mea, că și de data aceasta, m-am afirmat școlarul ei cel mai bun. Unde oi fi citit această frază, cum de mi-a venit în gînd și azi sunt nedumerit, fiindcă era un exemplu care depășea puterea de gîndire a unui elev de cls. IV, în vîrstă de 11-12 ani. Un coleg al meu de atunci, ajuns învățător mai tîrziu, învăț. Vas. Bretoiu din Ceaur, multă vreme se mira - și acum era doar învățător și-și dădea perfect seama - cum de-am putut să dau asemenea exemplu. Și erau prezenți la examen, oameni de seamă din Tg. Jiu, profesori, avocați, un fost prefect, comercianți - părinți de-ai elevilor, colegii mei - care au rămas cu o vădită nedumerire. Lui bietul Nae Drăgoescu, directorul școalei, îi luceau ochii în lacrimi. Colegii mei de clasă, Sandu Slăvescu, Radu Roșianu, Alex Schileru, Ionel Cîlniceanu, Petrică Sărăcăceanu, Vasile Gelep, Ionică Costescu, ajunși mai tîrziu, pe poziții frumoase, datorită posibilităților avute, mi-au arătat totdeauna considerație și multă prietenie. O mică paranteză. Am povestit în casa fiului meu Ionel faptul acesta, la care era de față și fiul său Neluțu, elev în cls. V. Dîndu-i-se o temă, ca să construiască o frază cu două propoz. secundare, a folosit-o pe aceasta. Profesoara respectivă, apreciind exemplul folosit de elev, l-a notat cu nota 10. Și să zici că „istoria nu se repetă”. “ ( Ţîrlea Ion – Targu Jiu Odinioara )
Sursa fotografiei este SJAN Bistriţa-Năsăud, colecţia personală Iuliu Moisil.