“Şi popa ăla de ne înjura gorjeneşte era Brâncuşi…” - I.D.Sîrbu
    Ion Desideriu Sîrbu, ilustrul scriitor , supraviețuitor al temnițelor comuniste, omul din al cărui dramatic destin s-a inspirat Marin Preda atunci când l-a creat pe Victor Petrini, personajul principal al romanului “Cel mai iubit dintre pamânteni”, este autorul tulburătoarei povestiri ce va urma. Asupra acestei întâmplări s-a întors de mai multe ori în timp și a expus-o de fiecare dată în alte nuanțe cromatice. Mulţumiri domnului Toma Velici, ( omul care i-a rămas credincios prieten lui I.D.Sîrbu pâna în ultimele sale clipe, care postum s-a îngrijit de opera sa, fapt pentru care i-au fost acordate premiile Perpessicius şi Titu Maiorescu), pentru ajutorul ce mi l-a oferit, prin materialele ce mi le-a pus la dispoziție ! Mai jos am întrepătruns şi îmbinat aducerile aminte ale marelui scriitor, ce zugrăvite în maniere diferite de-a lungul timpului, completându-se, dezvăluie fiecare dintre ele, cel puţin un detaliu distinct. “Prin 1937, foștii colegi de ucenicie mi-au propus să lucrez cu ei, în acord, la o muncă specială. De după-masă. Era vorba de niște forme trapezoidale, mai mari, mai mici, ieșeau de la turnătorie, trebuiau curățite lună de praful și sârmele de după turnare. D-l magazioner Lampe era foarte zgârcit cu periile de sârmă. Frecam, frecam, ne ieșeau ochii frecând. Din când în când venea însuși directorul, ing.-șef al Atelierului, domnul Georgescu-Gorjan (mai târziu și-a fondat o editură proprie), însoțit de un fel de popă, mic, bărbos și repezit. Să nu rămână fir de praf – ziceau ei – figurile acestea intră la zincografie, vor fi acoperite cu un strat subțire de aramă. Îmi părea rău că mă angajasem la această corvoadă, Degetele îmi erau zdrelite, aş fi plecat, nu puteam : nu se mai terminau trapezele acelea, popa cel mic venea şi ne înjura mărunt şi într-o oltenească repezită, el una știa: suprafețele să fie curate, lise, fără fir de praf. Nimeni nu ştia la ce servesc, nici nu ne interesa…Mai târziu, în război, având eu o febră mare, după un tifos exantematic, tot asta visam: că sosesc suprafețele de la turnătorie, vine popa ăla afurisit, trebuie să frecăm, să tot frecăm să nu rămâie niciun fir de praf undeva. În 1965 […], fiind secretar literar al Teatrului Național din Craiova, a trebuit să însoțesc, ca ghid-interpret, un grup de colegi (actori, regizori, secretari literari) din R.D.G. I-am dus și la Târgu-Jiu, să vadă monumentele lui Brâncuși. Îmi făcea plăcere acest drum. Colegii mei germani erau veseli, vroiau să afle și să știe totul despre viața și opera marelui nostru sculptor. Eram pregătit teoretic. La Craiova, am ținut câteva conferințe despre semnificația operei sale. Dar, din decență sau din prudență – nu le-am mărturisit că, spre rușinea mea, deși orașul Târgu-Jiu este în drumul meu spre casa părintească, n-am coborât niciodată să văd de aproape acele monumente […]. Era frumos și liniște în parcul de lângă Jiu. Am stat mult în jurul acelei Mese a Tăcerii. Un fior de taină și vrajă ne încerca, ne copleșea. La Poarta Sărutului, a fost mai ușor: simbolurile ei păreau mai explicite atât pentru mine, cât și pentru musafirii noștri…Am vizitat apoi biserica din centru, am luat masa și abia pe seară, însoțiți de astădată de gazdele noastre din acest oraș, am pornit-o încet spre ultimul monument. Am trecut linia ferată […]. Deodată, în lumina calmă a înserării, am zărit Coloana Infinită. Ceva ca o spaimă ca o mână înfiptă în gâtlej m-a obligat să tac. Tremuram. Coloana se înălța în cântarea ei spre cerul înstelat. Din adâncimile amintirilor mele pierdute urca un țipăt; o presimțire și un țipăt. Și abia când mi-am lipit palmele de obrazul rece al coloanei, am aflat, am știut în sfârșit la ce și pentru cine a folosit chinul acelor luni – în care – ignorant și nenorocit – am lucrat la șlefuirea acestei minuni. Şi Popa ăla, de ne înjura gorjeneşte, era Brâncuşi… Întâmplarea aceasta nu are nevoie de comentarii. Așa cum nu are importanță faptul că a doua zi am cumpărat o perie de sârmă și, de astădată – în loc să simt în asprimea ei, asprimea unor dureroase apercepții – mi s-a părut blândă și înduioșătoare. „Dacă mi s-ar fi explicat atunci – îmi ziceam – dacă știam ce vor deveni acele plăci de fontă, poate că viața mea…“. I.D.Sîrbu ( La cumpăna apelor : Mirabila Sămânţă, revista Teatru, 1974 - scrisoare către Virgil Nemoianu, 1983 - Caiet jurnal, 1989, manuscris )
( Ţîrlea Ion – Targu Jiu Odinioara )